Povestea mea a inceput o data cu data de 4 martie, o zi marcata in calendarul vietii mele. Cu vreo 2-3 luni inainte de aceasta data am inceput sa observ ca nu mai aud atat de bine cu urechea dreapta si aveam dureri de cap infioratoare. Erau zile cand plangeam de durere. Durerile de cap le aveam din clasa a 8-a, dar nu le-am dat importanta, am lasat totul pe seama invatatului: cum eram a 8-a aveam de invatat pentru examenul de capacitate. Doream sa ajung la cel mai bun liceu din oras "Colegiul National Gheorghe Sincai" la profilul intensiv engleza. Am intrat unde imi doream, aici pretentiile erau foarte mari si trebuia sa tin pasul cu dorintele profesorilor. Durerile de cap ajunsesera sa-mi fie "prietene", nici nu le mai dadeam importanta (din cauza invatatului, de ce sa-mi fac alte griji?). A urmat facultatea, mult mai pretentioasa in privinta invatatului, dar incepeam sa-mi pierd auzul la urechea dreapta si atunci am realizat ca trebuie sa vorbesc cu un doctor.

Eram in vacanta de dupa sesiune, asa ca aveam timp sa-mi rezolv toate problemele. Si-a luat si mama mea concediu si a fost alaturi de mine in toata aceasta mica "calatorie". Prima oprire a fost la sectia de O.R.L de la Spitalul Judetean "Dr. Constantin Opris" din Baia Mare, la doctorul Avram Sergiu (un doctor minunat, care mi-a recomandat Clujul in loc sa ma tina in Baia Mare sa incerce tot felul de experimente sau tratamente care probabil mi-ar fi agravat starea). Aici mi-am facut o gramada de analize, de unde a reiesit ca as avea hipoacuzie. Dupa nenumarate intrebari carora aveam doar raspunsuri negative, dr. Avram mi-a recomandat sa incerc niste analize si la Cluj. Zis si facut. Mi-am facut programare la Cluj la O.R.L, din cadrul Spitalului Militar “C. Papilian”,la doctorul Chirtes Felician. In timpul in care am stat acasa, asteptand sa plec la Cluj, eu si mama am cautat pe internet mai multe informatii despre aceasta hipoacuzie, ca sa stim la ce sa ne asteptam.

Ajunsa la Cluj, am repetat analizele, din nou acelasi rezultat, aici am stat internata cateva zile, timp in care mi se faceau perfuzii. Perfuziile mi-au fost intrerupte in momentul in care dr. Chirtes mi-a obtinut o programare la RMN. Rezultatele RMN-ului, din data de 4 martie, erau de aceasta data mult mai diferite.  Acestea indicau ca am o tumora pe nervul acustic drept: NEURINOM ACUSTIC DREPT. Pe internet citisem ca ar exista posibilitatea unei tumori, dar in niciun caz nu ma asteptam la acest diagnostic. Dr. Chirtes m-a chemat la el pentru a-mi explica rezultatele RMN-ului si pentru a ma sfatui sa nu-mi pierd speranta. El imi recomandase sa ma operez in Ungaria(Budapesta), Bucuresti sau Cluj. Dr Raus Iulian (Medic Primar Rdiologie-Imagistica Medicala) cel care mi-a interpretat RMN-ul imi recomandase si el sa ma operez in alta tara, unde existau aparatele de care aveam nevoie.

Discutia cu domnul doctor Chirtes m-a facut sa fiu o persoana foarte tare, sigura pe mine, de aceea eram foarte optimista. Nimic nu avea sa-mi impiedice visul de a deveni doctor si de a ajuta la randul meu, persoanele care au nevoie de mine. Daca in Baia Mare am plans cand am aflat diagnosticul de hipoacuzie, de frica ca nu imi voi putea duce la bun sfarsit visul, in Cluj am devenit o alta Stefania, mai puternica, cu incredere deplina. Dupa ce am ajuns acasa, nu prea suportam sa stau in preajma familiei care mult prea socata de rezultatate, asa ca am hotarat sa plec la facultate, unde printre prieteni si colegi voi uita de toate.. Mama ramasa acasa statea zi de zi pe internet pentru afla detalii despre acest neurinom.. Deja vorbise cu o multime de doctori din Romania. Aproximativ toti excludeau varianta de a ma opera in tara, deoarece aici nu era aparatura de care aveam eu nevoie, pentru o operatie cu cat mai multe sanse de reusita: aici in Romania mi-au spus ca imi voi pierde parul (adica ma vor tunde), voi ramane cu o pareza pe partea dreapta (pentru totdeauna), nu-mi vor extirpa toata tumora, si multe altele. Astfel mama a continuat sa caute: a mai gasit ceva in Viena, Budapesta, Italia, Spania, Franta dar si acolo erau prea putine operatii, care au reusit cum se astepta fiecare pacient. Garantia sa nu raman cu urmari era de 60-70%, cum nu gasea nimic, ultima speranta era Canada.

In Canada locuieste unchiul meu, care fusese si el operat pe creier, dar de un anevrism. Doctorii care l-au operat spuneau ca este o minune ca traieste, pentru ca ei nu credeau ca mai are ceva sanse. Dar unchiul meu se simte foarte bine, de-atunci a fost si in Romania. Si cum nu gaseam nimic mai sigur, m-am conformat cu Canada, desi in acel fel riscam sa stau aproape un an departe de familia mea de acasa, chiar daca si acolo aveam o multime de neamuri, nu puteau inlocui dragostea celor de acasa. Mama nu-si pierduse speranta si a continuat sa caute pe internet date despre clinica la care visam sa ajungem. Rugaciunile ne-au fost ascultate si am descoperit blogul lui DAN SANTIMBREANU (o persoana extraordinara, caruia ii datorez totul): iti multumesc din suflet Dan. Pe blogul lui Dan am gasit toate datele de care aveam nevoie. L-am contactat pe Dan si astfel i-a nastere povestea mea la HANOVRA.